L-am întrebat pe Arlechin de ce umblă aiurea. Cu mîinile afundate în buzunarele peticite, de parcă ar vrea să se întoarcă pe dos. Dar e dificil să vorbeşti Arlechinului. E ca şi cum ai respira băşcălie. Ţi se umple pieptul de deznădejdea concretului. Stăteam fără ţintă pe banca de piatră. Cu tălpile ancorate în ciment. Cu cimentul numai frisoane repezi pe sub piele. Şi Arlechinul, acolo, în faţă, hai hui. „Măsoară nadirul” mi-am spus, cu gîndul la jocuri secunde. Cu umbra lui lătăreaţă. Era al naibii de singur, cum stătea adus de spate, sub pulsaţia clopotului de sticlă{ştiţi voi cum se strînge pe carne şi îţi vine să îl spargi între dinţi, de sfîrşeşti cu o floare roşie sub cap pe o stradă oarecare sau pendulînd din inerţie, la infinit, între două puncte anonime }. Singurătatea lui mă făcea pe mine şi mai singur. Exilat pe o bancă de piatră. Nici măcar trist nu era, nenorocitul. Nici nu îşi plîngea de milă. Era, imitaţie deformată a unui rinocer alb, crescut din ciment. Ţin minte sigur că l-am întrebat. De răspuns nu mi-a răspuns. A dat din cap ca un cretin, absurdul Arlechin. Mi-am ieşit din fire, îmi amintesc şi l-am înjurat. Aiurea! Acelaşi dat din cap, de s-a clătinat lumea cu mine. O dată, de două ori, de trei ori şi numerele converg enervante într-un n de-o şchioapă. Atît. Am mai aruncat nevrotic un pumn de firmituri către o haită de porumbei flămînzi. Şi am plecat.
M-am făcut om de zăpadă. Cu oală veche pe cap şi mătură în loc de braţ. Am încercat să crăp zăpada în zîmbet. Dar tot ce mi-a ieşit a fost un rînjet dement. La dracu’ cu Capote şi felul lui armonios în care asasinează copilăria.
P.S:Executaţi toţi Arlechinii pe care îi întîlniţi. Nu de alta, dar tumbele lor fac ca totul să pară banal.
Te-ai uitat în vid până când vidul s-a uitat în tine. (Credeam că eu am scris prima dată, asta…)
Arlechinul se preaumblă, umblă-n sus şi umblă-n jos, Arlechinul umblă de leru-i ler şi lumea i-o dă la-ntors de fraier, ca pe un caier de tors, deşi Arlechinul nu se încaieră cu nimeni. Arlechinul se întoarce pe dos, ca să-şi întoarcă faţa la el. În pieptul Arlechinului se zbat depline goliciuni şi când se simte preaplin, mai scoate din buzunar un suspin, în nădejdea abstractului îşi bagă picioarele.
Dragă Arlechinule, aş vrea să-ţi fac cunoştinţă cu lupul de stepă. Mă gândesc eu că poate vă asemănaţi la rânjet şi vă semănaţi într-un hăulit de zâmbet în mănunchinuit.
Dear Arlechin, too much life will thrill you. I know, I know. Dar, te rog eu, că încă n-am adormit, mai cântă şi pentru mine din când în gând ca o ce vestă minunată şi călduroasă din bob di lână.
(Bob Dylan, Mr. Tambourine Man)
{PS:
duuamne, mi-ai făcut aşa un dor de Opiniile unui clovn şi Lupul de stepă, că mă doare, dacă nu mă trec prin ger şi prin zăpadă, ca să-i aduc tocmai de la bibliotecă şi să-i aburesc niţel cu gura, cât să-mi încălzesc buzele crăpate}
Am citit şi răscitit şi rîs-răs-res-citit cuvîntul tău Zvîrlugă, încăt am ajuns să îl ştiu pe de rost. Am avut senzaţia ,la un moment dat, că am făcut un salt în timp şi recit pe un podium nişte versuri, în faţa unori oameni mari. Mulţumescu-ţi pentru cuvînt!{l-aş putea trece în locul postării mele
}
Sper că nu ai îngheţat prea tare în drumul spre bibliotecă.{nu ştiu de ce comentariul tău mă trimite la Doctor Jivago. Obsesiv. Dar ştii cum? Cu zvîcniri de tîmple}.
Bob di lînă… chiar te încălzeşte.
{eh, am făcut-o bo(a)c(ă)nă… ian să vezi, da’ am căpătăt lupul meu, hău, hău!
}
Doctor Jivago, zici? Uneori urcăm deasupra vremilor, acolo suuss, pe tâmple, ca să ne mai uităm pe dedesubt, zic şi eu, n-am de un’ să ştiu, nu-s doctor
{cât despre bob di lână, numa ascultă şi tu muzicuţa şi-ţi vine să te dai cu bobu, să faci pârtie prin toate, să-ţi dai în bobii ăi mai buni, ăi cu (po)veşti pe drum de iar n-ai, să sufli-n vis colo…}
(şi, ca să rânjeşti fermecător încleştat pe o scară de -15-20 ger, află că am cerut şi Urmuz la bibiliotecă! (oare el ce-ar fi cerut: daţi-mi şi mie nişte cronicari în şalvari) şi tipa mi-a zis: iar ceri chestii ciudate! io? dar de când Murakami, Naum şi Nabokov sunt freakşi – mă podidiseră câţiva râşi, iar nişte lincşi se uitau ficşi pe rafturi – ia să vedem ce am aici… Păi, Stamate şi cu o… Pâlnie?, mi-am încercat eu marea cu sarea-n bucate prăjite-n răbdări. Da, zicea ea, doar la sala de lectură, la fonotecă. E vechi, din 1970… Uite, a sărit să-mi scoată ochelarii, privind în calculator, Pagini bizare!, ţi-am zis că tu vrei ciudăţenii…
)
Măi, tu ai un cuvînt vrăjit, că-mi vine să mă las rîsului întreg. Să mă înec în el şi în geruri, geruit în rîs de nu mai pot.
{ }
Da, ştiu! Sunt un foarte prost administrator al unui blog. Sunt un inconsecvent, urmărit de şchioape fantasme. Uneori de roşcate fantasme. Şi de Pîlnii. Am şi un nenorocit de monoclu primordial şi spart pe un ochi care se zbate nebuneşte de atîta neseriozitate. Pot spune însă că atîta timp cît reţeaua mea neuronală e la locul ei, eu o să bîntui(inconsecvent, evident!) acest colţ de lume virtuală.
{au revoir!}
“În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearceafuri ude…O masă fără picioare, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a „lucrului în sine”, un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşiş… “(Pâlnia şi Stamate)
Pe bune? Eu am crezut că e rost de administrator de bloc. Că eşti un consecvent fantomnatic fantastmatic fantezist fante cu teză de Marlboro roşcat cu vălătuci. Dacă-l vezi pe ochi unu pe faţă, unu pe dos, pe ăla, da! că ţi se zbate, ia şi suflă în sticlă, poate ţi se aprinde globul/blogul în vreo decoraţiune interioară cu finisaj de exterior pixelat.
Dar iată cum colţul se rotunjeşte în această irealitate imediată…
a rebours!
( tot io sunt şi mai înainte, da’ vrusei să-i dau de lucru administratorului de blog, aşa să ştii!
mie când văd: “comentariul tău e în aşteptare”, aşa îmi vine s-o cânt pe-aia: je suis venu te dire că… da’ nu prea ştiu notele astea franţuzeşti…)
{
}