Feeds:
Articole
Comentarii

Să te trezeşti hai hui printre cărţi. Cu Neruda în două mîini, cu ochi prea puţini pentru „a arunca capcanele  triste înspre ochii tăi marini „. Mi se trage de la Arturo Belano şi Ulises Lima. Au făcut ce au făcut şi m-au sălbăticit. De parcă eu aş fi vrut! Asta e altă poveste. Cu soare mult şi poezie viscerală.

{am dat gata 3, sau poate 4, ţigări. dădeam pagina, expiram fumul, gură mare de aer să nu mă înăbuş. luam parte la naşterea spectaculoasă a unei pasiuni. făceam tumbe şi aplaudam frenetic, cu rînjet şi toate cele. ca la circ. că eu citeam, cu nasul în carte să nu pierd mirosul de pagină citită. să găsesc urma înapoi din vertijul de versuri. ce clădiri noi şi arhitecturi nemaivăzute. Hei! prietene, ce bine că scrii despre mine, cu mine, pentru mine. dacă asta nu e poezie, ce dracu’ e poezia!? }

Sceptic. Pînă în măduva oaselor albe şi uscate. De se văd acoladele furibunde ale nemulţumirii. Păi cum mă!? Ştiu eu! E maculatură în proză. Multă tare. Dar să vezi în metru liric! Se adună ca furnicile. Umplutură de foi, miros de tipar nou, ascunzînd peroraţii isterice{pe ce să mai risipeşti timp}, bun de citit pe naiba’! Un film fără final, cu nişte puşti teribili, neînţeleşi, care îţi scot ochii că nu îi înţelegi. Asta e poezie?

{ca unul care o să înfulece toată viaţa proză, rînduri, rînduri, bună, proastă, decentă, aşa şi aşa, de o să mă cheme „Detectivii sălbatici Vizionare Vulpea albastră Lupta mea: moartea unui tată”, ca pe un nobil spaniol, foarte nobil spaniol; păşesc temător prin poezie şi mă entuziasmez tare cînd mă dă pe spate. încă un accident metafizic}

Experienţa mea cu poezia românească, succint, pe fugă, uşchiitor. {şoapte dezgustate, din capăţîna de sub jobenul foarte a la Paris, unde îmi erai Urmuz!}. Cîteva intruziuni în fortăreţele cenaclurilor. „Pff, asta e poezie! Cuvintele şi pe ici şi pe colo!” da mă! stai să vezi că eu nu ziceam neapărat că… „Eu scriu poezie! DA! ştiu ce spun!” Legit monsieur. Nici să mă fi căţărat pe un scaun cu trei picioare şi nu ajungeam la bărbiile lirismului. Cîteva răsfoiri aleatorii. M-am trezit pe bancă, în parc, noaptea, unde beau ăştia bere la 2 şi strivesc cu teneşii tot ce a fost şi tot ce va să vină. Nu că nu e cool. Sau delicios să auzi chestii de astea. Doar că nu mai scapi. Se lipesc de tine. Te înghiontesc, te trag de pleoape. Urlă, dau cu piciorul în coşul de gunoi. E anti-sistem. E ok! E tare! Beton!

{Vino cu mine ştiu exact unde mergem, hai că vin man! Unde mergem? Şi m-am tot dus. Nu mai vreau acasă. Vreau tot înainte. Hai! mai ia-mă cu tine! Vivir Poesia!}

vino-cu-mine-stiu-exact-unde-mergem-antologie-1999-2014_1_fullsize

Cică merge maxim cu Sociu. Merci M.!

 

 

imagesStau. Pe o treaptă dintr-o scară. Și mă uit. Ce altceva poți face cînd e seară afară și  stai? Auzi? Un ghiont în coaste. Pe unde mama mă-sii ai umblat? E ceva vreme de cînd nu ne-am mai zgîit la o stea căzătoare. Ai văzut? Nu? simt o ușoară neliniște în glasul atît de familiar. Nu pot să nu fiu de acord cu el. A trecut ceva vreme.

{Cît mă tot zvîrcolesc să fac rost de un munte. Nu prea mare. Nici foarte mic. Cît să intre în căușul unui ochi puțin mijit.  Să pot să îl port cu mine la fiecare doi pași alăturați, la fiecare șchiopătat hazardat înspre o margine oarecare. Să îl sui și să îl cobor la fiecare două respirații, flămînd de mai mult. Să pot să îl azvîrl uite-așa(aveți în minte imaginea copilăriei cînd aruncați cu pietre în apă, numai de dragul dezordinii), apoi să mă așez și să îl tot privesc. Să îl port în buzunarul de la piept, înfășurat în zborul a o mie de cocori. Apoi să îl duc stîngaci la ureche, cum am dus de atîtea ori, atîtea scoici…e vuietul}

Îți spun io. Statul ăsta se furișează taman unde doare ăl mai scump. Și nici că mai pleacă. De parcă te-ai îmbrobodit pe viață cu un album din acela gălbejit de vreme, ros pe la colțuri, îmbîcsit de atîta răsfoit. Și pentru ce? Aceleași cuvinte găunoase, sictirite de atîta rostit, scris, împroșcat, mestecat. Pst! Ce-i mă? Nimic.

{De cînd cu acoladele astea, de atunci și chinul. Ca la balamuc. Mi s-au prins urechile în scripeții tăcerii. De nici vuietul ăla nu mai știe ce e cu el. A, da! Kawabata e meseriaș, nu glumă!}

Mi-am făcut tatuaj. Pe vîrful tălpii. Sembazuru. O mie de cocori. Să-mi iau zborul cînd „îmi vine chef/Să alerg prin țara ierbii de sidef”.

Steaua căzătoare e așa,  să fie coadă luminoasă.

Cred cu înverşunare că maree-le te pot scoate din orice labirint. Păcat că nu găseşti nicio maree atunci cînd ai nevoie. Şi dacă ar fi să o spun pe aia dreaptă, nici să vreau şi nu mai pot ieşi. Pentru că pur şi simplu nu vreau. Prea îmi iese din coastă jobenul magnific al unui omuleţ care merge cu nonşalanţă pe străzile Parisului, impasibil la rinoceri, fie ei albi sau ba. Prea îmi pulsează retina de şchiopătatul dement şi prea bine cunoscut. Uneori nici nu mai ştiu dacă eu sunt cel care alege. Să mor de nu!

Uneori îmi vine şi mie, asemenea lui Caulfield, ăla cu lanul, să mă aşez la o masă cu persoane străine, să îmi învelesc singurătatea cu dezarmanta lor ignoranţă, fără niciun gînd de evadare, doar eu şi ei, un dans şi încă unul. Dar cum mama mă-sii să fac asta, cînd eu aştept cu nesaţ să îmi mai scrîntesc o coastă, două, într-o încercare inutilă de a înţelege ceva?

Mă agăţ furios cu degetele în zăpadă pentru încă un salt, în eter sau de orice fel, pentru încă un zvîcnet, pentru încă un spasm al cutiei toracice. Cum ar fi omul fără toate acestea? mai fericit, zic eu.

P.S: în speranţa unei (re)întoarceri cît mai grabnice a Urmuzului.

Puzzle

Cel mai frumos puzzle a fost ”Versetele satanice”. Am vrut să îl rostuiesc pentru prima dată în labirint. Dar Borges făcuse deja unul. M-am desprins bucată cu bucată. Asimetric de la pămînt la cer. Și m-am reconstruit împreună cu Rushdie.

Un altul a fost un castel imposibil, cocoțat pe o imposibilă stîncă de lîngă o la fel de imposibilă pădure austriacă. Pentru că nu am reușit să îl finalizez niciodată. Și iată cum îi șoptește Kafka în ureche.

Cel mai straniu puzzle am fost eu. La fiecare piesă pusă mă destram mai abitir decît un fum de țigară. Și nu mai știu.

Îmi e dor rău de Fitzgerald. Așa, pur și simplu, fără vreo implicație abstractă.

Și mi se împleticesc pașii. Pentru că sunt al naibii de incapabil să rezolv orice fel de puzzle. Urăsc să le rezolv. Urăsc că există. Și mă duc să mă afund într-un labirint ale cărui cărări se bifurcă dureros de real la infinit.


”Singurătatea e drumul spre noi înșine”… de ce minți Noica? Pentru că nimeni nu vrea drumul ăsta.

Am trăit ceva vreme cu pretenţia imbecilă de a accede la un statut de scriitor. Mi se părea magnifică seducerea cuvîntului, trînta cu el, demenţa cu care se voia rost(u)it. Dar am avut prilejul unui accident metafizic. M-am întîlnit cu Borges.

„Uneori cred că bunii cititori sunt lebede mai tenebroase şi mai rare decît bunii autori”

{Nu atît faptul de a mă asemui cu o lebădă tenebroasă şi rară(pentru că nu mă consider un bun cititor), cît faptul că…}

…de atunci am înţeles că sunt cititor. Şi punctul care urmează afirmaţiei e de o greutate urmuziană(ar trebui să vă imaginaţi şchiopătatul idiot al unui Urmuz în cădere liberă de la etajul 4).

{Lumile mele s-au suprapus drastic. Mă trezeam dimineaţa că sunt un gîndac care urzea planuri nebuneşti în legătură cu nimfete. Şi asta nu e cel mai rău. Nu era clipă să nu mă pornesc vijelios într-o căutare dementă a roşcatei Pîlnii. Sfîrşeam adesea în faţa tabloului apoteotic a lui Pilat care o lua agale înspre cerurile larg deschise. Şi cu dracii ăia în Moscova? Pînă cînd…}

…nu a mai rămas nimic, decît Pîlnia. Şi Urmuz, cu creierii chisăliţă în codul meu genetic, tîrşîind maniacal piciorul beteag. Şi nimic nu e mai nebunesc decît piciorul acela. Putea la fel de bine să fie un Urmuz cu un picior. Care să ţopăie caraghios, la braţ cu Pîlnia. Sau Urmuz fără picioare. Se mai (în)tîmplă. Dar aerul acela de ”ţi-am spus eu”, dictat de obsedantul tact al şchiopătatului mă aruncă pe culmile disperării.

Mai mult, scriitori au ajuns să sugrume lumea asta. Nu mai ai loc de ei. Şi oricine cunoaşte că un scriitor scrie pentru el. Apoi pentru lume. Dacă toţi am ajunge să scriem, cine ar mai citi?

P.S:  toate cele de mai sus au venit aşa, nitam-nisam, din năduful ultimelor luni.

Chemarea stranie a Rin O Cerului din Paris.

Arc.

Arcul tîmplei mele s-a tocit. L-au păscut caii costelivi de timp. Pînă i-au smuls orice urmă de mister. Am rămas flămînd de sens. Incapabil de sustragere. Nu mai are unghiuri arcul tîmplei mele. La umbra cărora să se odihnească gîndul meu. Nu mai are colţuri ascendente. Linie închisă fără a fi frîntă. E pleşuv arcul tîmplei mele. Cu nostalgia curbelor cosmice, feminine. E sterp. Nu mai are ceruri la care să se urce. E inutil. Un arc pe coloane, fără sus şi jos. E neînţeles. Abandonat fără un gest final sublim. E nimic arcul tîmplei mele. Un os alb care ţine o piele oxidată de timp. Un vîrf de suliţă în coasta Cuvîntului. O  durere tîmpită care face ca simplul să aibă pretenţii de complex. În momente ca acestea îmi doresc să mă retrag în mine. Să mă micşorez acut într-o vietate unicelulară. Să zac cu nu ştiu cîţi cili pe o microparticulă de praf. Şi atît. A te tîrî prin beznă, supus întru totul instinctului primar. A te odihni.

 

 

Nu înţeleg! De ce nu s-a sinucis Laura Brown? DE ce? De ce?

P.S: Pentru că uneori îmi vine să urlu „Daţi-mi un trup, voi munţilor!”

Nu cunosc dacă v-a fost dat să priviţi la spatele unui toboşar aplecat peste un caiet oarecare. Cu un condei prea mic pentru pumnul prea mic de toboşar. Cu părul vîlvoi de la atîta tact uitat. Care sprijină prelingerea frunţii de toboşar. Cu bretele aruncate hotărît peste umerii înguşti de toboşar. Care susţin pantalonii prea scurţi de toboşar. Cu picioarele legănîndu-se teribil, într-o cursă nebună a legănării de picioare încălţate în ghete de toboşar. Şi mîinile! mîinile stau azvărlite peste caiet. Caietul azvîrlit peste masă. Masa azvîrlită pe podeaua care zace azvîrlită, într-un act final de tragism desuet, pe pămîntul în mişcare. Degetele nu se mai închid peste beţele atît de familiare înainte. Nu mai apar puncte albe pe încheieturile strînse furios. Beţele nu mai coboară. Tinicheaua jinduie aiurea. Rîndurile rămîn nescrise.

Iar toboşarul ţipă inutil în faţa muntelui de sticlă.

Pentru că nu se mai fabrică tobe de tinichea.

Am avut un chef teribil(nu chiar teribil după cum urmează să vedeţi) să prind un Sfinx. Doar că nenorocitul acela de nas, care a avut tîmpita inspiraţie de a se sinucide în deşert, a omorît orice urmă de compasiune, pentru orice fel de Sfinx. Prin urmare, am renunţat la Sfinx, după ce în prealabil l-am făcut să tragă din narghilea, să şadă turceşte, să scoată inepţii urmuziene(fără nici o referire la Pîlnie! din păcate) şi să leviteze(înainte a mers şi pe cărbuni aprinşi). Dar, după cum am mai spus, nasul ăla, mama lui de nas!

Am rămas obsedat de tobe. Şi caut mereu toboşari. Pe străzile aglomerate. Sau pe acoperişuri. Nu ştii unde îi poţi găsi. Sau ciulesc urechea  poate prind vreun răpăit ascuns, printre claxoanele şi huruielile frustrante. Uneori mă aplec în genunchi şi scormonesc febril cu ochii pe sub rafturile din supermarket-uri. Poate, poate le-a scăpat o tobă. Nimic. Niciunde. Toboşari am mai văzut. Doar că sunt al naibii de trişti, cum umblă ca la balamuc, cu o pereche de beţe,  pe care o învîrt entuziasmaţi şi cu care bat ca apucaţii în tinichele imaginare. Sau sunt unii şi mai şi. Bat ritmul în cutii. CUTII!!! De conserve, de fursecuri belgiene, de vopsele, de cremă de papuci. Prefer să nu îi întîlnesc. Mai mereu îmi cer o ţigară(ăştia cu CUTIILE). Sau îmi explică serii interminabile de bătăi consecutive. Nimic mai plictisitor.

Mă obseda imaginea asta, cu mine umblînd prin deşert şi împiedicîndu-mă cu ochiul de un vîrf de piramidă. Unde era Sfinxul în toată împiedicarea asta dureroasă? La o aruncătură de băţ, privind impasibil înainte. Întreg înapoi-ul îi şedea cocoţat în bucata aia de nas blestemată!  

 Faţa unui toboşar e totul. Pe lîngă tobă. Şi neastîmpărul nativ, care se manifestă expresiv prin vînturarea dementă a beţelor pe suprafaţa albă a tobei. Restul sunt aşchii de tinichea. Şi poveste. Se adună sunetele în convulsii. De umplu pagini, altfel nescrise. Dum, dum , dummmmmmmm, tammmmm, dummm, dam, tummmm, tadummmmmm. Dar mi-a fost dat să văd cu ochii mei cum s-au dus dracului tobele de tinichea. S-au scos toate din magazinul cu jucării. Şi s-au înlocuit cu alte tobe. Numai de tinichea nu erau astea. De alea scoase nu se mai ştie nimic. Nu s-a mai găsit nici un Oskar prin preajmă să  îşi reînnoiască provizia de tobe. Şi aşa au uitat toboşarii să scrie. Au încetat să mai vrea să crească de la 3 ani. Pentru că nu mi-a mai fost dat să văd nici un toboşar atît de mic cu o dorinţă de a bate atît de mare.

O teorie care se pronunţa în problematica esteticii nasului Sfinxului suna cam aşa:

„Şi vrînd Tutannuştiucum să dovedească natura sa divină a plecat cu mare alai la Sfinx acolo a dat timp de 7 ani lumină cu fruntea în nasul sfinxului de mîniatu-s-au foarte Stăpînii ceriului de au trimisu ei mare pedeapsă încît Tutannuştiucum a picat cu ţeasta sfărîmată sub Sfinx cu nasu Sfinxului peste trupul lui de au bocitu regatu încă pe cît a datu el cu fruntea în nasu Sfinxului.” Posibil ca manuscrisul care conţine teoria de mai sus să fi fost înţeles greşit de venerabilii egiptologi. În orice caz eu tot nu înţeleg care-i faza cu Sfinx.

 P.S: De întîlniţi un toboşar cu o tobă, care nu a uitat să scrie, să nu îmi spuneţi. Întrebaţi-l despre Sfinx.

Rin o cer! {ca să citez o Zvîrlugă}

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.