Stau. Pe o treaptă dintr-o scară. Și mă uit. Ce altceva poți face cînd e seară afară și stai? Auzi? Un ghiont în coaste. Pe unde mama mă-sii ai umblat? E ceva vreme de cînd nu ne-am mai zgîit la o stea căzătoare. Ai văzut? Nu? simt o ușoară neliniște în glasul atît de familiar. Nu pot să nu fiu de acord cu el. A trecut ceva vreme.
{Cît mă tot zvîrcolesc să fac rost de un munte. Nu prea mare. Nici foarte mic. Cît să intre în căușul unui ochi puțin mijit. Să pot să îl port cu mine la fiecare doi pași alăturați, la fiecare șchiopătat hazardat înspre o margine oarecare. Să îl sui și să îl cobor la fiecare două respirații, flămînd de mai mult. Să pot să îl azvîrl uite-așa(aveți în minte imaginea copilăriei cînd aruncați cu pietre în apă, numai de dragul dezordinii), apoi să mă așez și să îl tot privesc. Să îl port în buzunarul de la piept, înfășurat în zborul a o mie de cocori. Apoi să îl duc stîngaci la ureche, cum am dus de atîtea ori, atîtea scoici…e vuietul}
Îți spun io. Statul ăsta se furișează taman unde doare ăl mai scump. Și nici că mai pleacă. De parcă te-ai îmbrobodit pe viață cu un album din acela gălbejit de vreme, ros pe la colțuri, îmbîcsit de atîta răsfoit. Și pentru ce? Aceleași cuvinte găunoase, sictirite de atîta rostit, scris, împroșcat, mestecat. Pst! Ce-i mă? Nimic.
{De cînd cu acoladele astea, de atunci și chinul. Ca la balamuc. Mi s-au prins urechile în scripeții tăcerii. De nici vuietul ăla nu mai știe ce e cu el. A, da! Kawabata e meseriaș, nu glumă!}
Mi-am făcut tatuaj. Pe vîrful tălpii. Sembazuru. O mie de cocori. Să-mi iau zborul cînd „îmi vine chef/Să alerg prin țara ierbii de sidef”.
Steaua căzătoare e așa, să fie coadă luminoasă.
Ți-a încolțit sămânța tăcerii-ntre coaste. De ceva vreme…Și ai lăsat-o să și înflorească.
Nu mai puteam, să tot tac pentru mine. Să mai tac și pentru alții. 🙂
Nu strânge-n tine toate tăcerile lumii. Lasă-mi și mie 🙂
Baths – Lovely Bloodflow. Au revoir, tigre du Bengale.
Mai traiesti, fratzioar?
Hai, Stamate, hai, arată-te, că se face anu’ și mi s-au făcut urechile pâlnie tot ciulindu-le pe aici 😉
hehe :). Duamne, cît am mai trecut prin timp!
Am mers cât am mers tiptil, dar, zău!, acuș îmi vine să slobozesc din toți rărunchii mei un ALOOOOOOOO!!!! Haide, măi, vreau să te mai aud, nu să-mi aud ecoul pe-aici!
Să ai un an frumos, Stamate!
Ieși de-acolo!
Vai, domniţă a norilor! Să îmi fie cu iertăciune tăcerea. Nitam – nisam o să mă scutur de ceva cuvinte, numai pentru a nu mai auzi ecoul{anul tău să fie frumos ca o vată de nori pe băţ 🙂 }
Ah, nu, Stamate, dacă e să fie DOAR ca să nu-mi mai auzi ecoul atunci mai șezi o țâră și taci. Eu o să mai vin să te trag de mânecă, nu mă întreba de ce… mi-ești drag probabil, d-aia!
Vata de nori pe băț poate fi roz ca balonul meu? Te rooog! Mulțumesc :*
Ah, ce-mi lipsesc și acoladele alea! 🙂
{acoladele sunt musteţile unui domn, care în noaptea trecerii dintre ani, de frica cumplitelor bucurii, s-a aburcat pe un munte vrăjit foarte.} 🙂 Nu scriu pentru a închide ecoul, dragă Domniţă a norilor. Scriu numai pentru că m-ai motivat. Merci beaucoup! {mi-e drag balonul roz, rătăcit din droaia de baloane aruncate acum multă vreme, cu nonşalanta cruzime de copil, spre ceruri nu atît de depărtate}. Na, că deja furnică netăcerea!
Vata de nori pe băţ e roz dintotdeauna.
[Ai frunte, ai munte! Şi libertatea de a dormi pe. Şi-am încălecat pe-o stea şi-astea-s farafastâcuri. Vino şi tu cu o pudră de tâlc ninsă pe buricele degetelor. Revino-ţi. Demidulce.}