Feeds:
Articole
Comentarii

L-am întrebat pe Arlechin de ce umblă aiurea. Cu mîinile afundate în buzunarele peticite, de parcă ar vrea să se întoarcă pe dos. Dar e dificil să vorbeşti Arlechinului. E ca şi cum ai respira băşcălie. Ţi se umple pieptul de deznădejdea concretului. Stăteam fără ţintă pe banca de piatră. Cu tălpile ancorate în ciment. Cu cimentul numai frisoane repezi pe sub piele. Şi Arlechinul, acolo, în faţă, hai hui. „Măsoară nadirul” mi-am spus, cu gîndul la jocuri secunde. Cu umbra lui lătăreaţă. Era al naibii de singur, cum stătea adus de spate, sub pulsaţia clopotului de sticlă{ştiţi voi cum se strînge pe carne şi îţi vine să îl spargi  între dinţi, de sfîrşeşti cu o floare roşie sub cap pe o stradă oarecare sau pendulînd din inerţie, la infinit, între două puncte anonime }. Singurătatea lui mă făcea pe mine şi mai singur. Exilat pe o bancă de piatră. Nici măcar trist nu era, nenorocitul. Nici nu îşi plîngea de milă. Era, imitaţie deformată a unui rinocer alb, crescut din ciment. Ţin minte sigur că l-am întrebat. De răspuns nu mi-a răspuns. A dat din cap ca un cretin, absurdul Arlechin. Mi-am ieşit din fire, îmi amintesc şi l-am înjurat. Aiurea! Acelaşi dat din cap, de s-a clătinat lumea cu mine. O dată, de două ori, de trei ori şi numerele converg enervante într-un n de-o şchioapă. Atît. Am mai  aruncat nevrotic un pumn de firmituri către o haită de porumbei flămînzi. Şi am plecat.

M-am făcut om de zăpadă. Cu oală veche pe cap şi mătură în loc de braţ. Am încercat să crăp zăpada în zîmbet. Dar tot ce mi-a ieşit a fost un rînjet dement. La dracu’ cu Capote şi felul lui armonios în care asasinează copilăria.

P.S:Executaţi toţi Arlechinii pe care îi întîlniţi. Nu de alta, dar tumbele lor fac ca totul să pară banal.

Stamate, stamate, staaa… uite-aşa tot casc maxilarul şi şuier numele eroului urmuzian. Şi privesc un Rinocer. Se plimbă cu nonşalanţă prin faţa cafenelei. Cu un croissante proaspăt( de la Boulangerie de P. unde serveşte o fătucă cu nurii plimbaţi prin toată expresivitatea străzilor pariziene) în vîrful cornului african. Cred că e din Africa. Stau şi îmi beau cafeaua liniştit. Şi îmi imaginez o întreagă savană cu lei dansînd pe spatele rinocerului. Un Urmuz şchiop vine în urma sa, cu o pîlnie la braţ. Roşcată, cu mulţi d în nume, păşind aţîţător. Se desprind spirale de răgete mistice, din savane. Îmi vine să rup cu dinţii din Pîlnie. Dar stau la cafenea şi sunt nevoit să îmi mestec pornirile între măsele.  „Pe ăsta tot aşa l-am pierdut băiete!” susură gura lui Urmuz. Îşi suflecă tacticos piciorul pantalonului şi îmi prezintă în toată splendoarea un ciot de picior. Presupun că şi l-a înfulecat după ce a epuizat pornirile. Pentru că de întrebat nu l-am întrebat. Sunt atent la Rinocer. Tocmai a îmbrîncit un omuleţ imbosibil de scund. Nici nu şi-a dat seama de imensa creatură care i-a zdruncinat jobenul. Rînjeşte stupid, cu un strop de salivă în colţul gurii. În spatele meu, Urmuz şchioapătă dramatic cu teribila Pîlnie la braţ.

Sau: la naiba cu tot! Dali mi-a înfulecat un ochi şi Ionesco o jumătate de plămîn. Nu pot să stau privind la imbecilii ăştia doi cum mă înfulecă de tot.

Sau: am citit aşa multe porcării pe internet încît am un chef nebun de miştocăreală organică, dar nu aşa, la nivel cît mai organic, dacă mă înţelegeţi.

Au revoir!